AlbNegru

În acelaşi oraş monocrom şi opac străzile gem sub ploaia măruntă.Zeci de umbre incolore purtate de aceiaşi oameni încruntaţi cutreieră locurile deja cunoscute.Vitrinele magazinelor îmi dezvăluie reflexia ta printre amprentele micuţe ale mâinilor unui copil.Eşti în spatele meu şi îmi zâmbeşti blând.Te urmăresc cu privirea sedată în timp ce un val de lacrimi sărate îmi inundă bursc ochii.Să fie rezultatul unei minţi bolnave ori oboseala îşi spune în cele din urmă cuvântul? Oricum ar fi mă cuprinde o stare de letargie şi nu mai simt nimic decât o durere dulce amară şi un sentiment acut de dor care mă apasă cu o greutate crescândă cu fiecare zi ce trece.Şi trec toate la fel de inutil forţate de o rutină obositoare.

Cu gesturi nevrotice şi cu doze industriale de cofeină pulsându-mi prin vene,îmi aprind o ultimă ţigară,o ultimă doză de nicotină ce are să îmi creeze regrete mai apoi.Privesc cercurile dense de fum gri purtate de adierile reci ale vântului înconjurându-ţi chipul.Eşti dezamăgit.Ştiu…şi eu sunt.Mă las prinsă în capcana nesiguranţei.O nesiguranţă dictată de o raţiune infectată cu mult prea multe decepţii şi remuşcări.Poate doar singurătatea a devenit duşmanul lucidităţii mele,sursa tuturor incertitudinilor în centrul cărora mă uit adesea,cu o consecvenţă sadică.

Îmi abandonez conştient sufletul într-o dependenţă ce mi-ar putea fi letală,pentru care nu aş accepta nici o terapie,o dependenţă care încet devine parte din mine şi îţi mărturisesc că nu am întâlnit un sentiment mai plăcut.

Te urmăresc inertă în timp ce gălăgia oraşului se pierde în surdină.Ai în ochi acea sclipire ce-mi insuflă o încredere oarbă,chiar dacă mi-am promis că nu o voi mai cunoaşte.Eşti aici şi totuşi la sute de kilometri distanţă,vreau doar să îmi aduci cu tine culorile primare,nimic mai mult iar apoi să îmi forţezi retina să le recunoască.Se pare că sufăr de o formă de discromatopsie sentimentală,care continuă să îmi pună piedici.Poate mi-am desenat viaţa în prea multe nuanţe de gri până acum sau poate eu doar am ţinut mecanic creionul, lăsându-mă ghidată de nişte artişti proşti.Spuneam că potretele de multe ori ies urât color,culoarea le strică,dar întreaga mea existenţă nu are să se rezume niciodată la un simplu portret,nici măcar un peisaj, ci mai degrabă la un tablou abstract,unde culoarea e indispensabilă,doar şti cât urăsc monotonia.Un tablou cu dimensiuni impresionante,în continuă schimbare,tablou căruia nici măcar eu nu îi voi înţelege vreodată imaginea de ansamblu,însă care va fi curând deliciul oricărui critic.

Odată cu cea din urmă fâşie de fum dispare şi reflexia ta,iar ca de fiecare data simt că ai zdruncinat din temeli o parte din mine.Un somn lung,de câteva săptămâni sau poate luni ar fi bine venit acum.M-aş trezi apoi lângă tine,în aşternuturi albe,şifonate,m-ai săruta lacom şi mi-ai spune că am nevoie de tine.

Realitatea anostă îmi şopteşte să îmi reiau zâmbetul arogant,să mă întorc şi să înfrunt pentru încă o zi privirile întrebătoare ale străinilor,în timp ce viitorul îmi strigă cu o voce gravă să nu renunţ la el.Acum ştiu că nu delirez,nu ar fi posibil,prea multe sentimente contradictorii se ciocnesc violent în mine zgâriindu-mi sălbatic orgoliul încă intact,însă care e gata să cedeze în orice moment.În mod paradoxal realizez că e o durere mult prea reală şi frumoasă ca să-mi permită să mă îndoiesc vreodată de ea.

Tânjesc după o cafea tare cu mult zahăr,într-o cafenea întunecată unde pluteşte mirosul de nicotină pe acorduri de jazz, ca mai apoi să-mi las degetele pătate fie de cerneala neagră ce are să îmi respingă gândurile haotice,fie de grafitul care nu le-ar înţelege.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu