Pentru prima data

Am citit astazi prima postare a unei prietene. M-am bucurat enorm ca a inceput si ea sa scrie pe blog si ca pana la urma a luat aceasta deciZie importanta, mai ales ca are veleitati de scriitor.

Am citit cu sufletul la gura ceea ce a dorit sa ne impartaseasca pentru prima data, intr-un cadrul mai oficial, pentru ca pana acum a postat diverse articolase pe pagina sa de Facebook. Am fost surprinsa sa vad ca viata ei prinde aripi prin simple apasari de taste. Asta se numeste eliberare, as putea spune. Pentru ca povestioarele ei de la metrou in special ne-au destins pe foarte multi dintre noi in multe dimineti.

Sper totusi ca ea sa nu aiba mereu povesti asa de triste precum ale mele cand ajung tarziu la serviciu si nu am timp sa ma ocup de clientii noi veniti in firma noastra de servicii salarizare.

Acum ca a inceput, drumul va fi usor. Sunt convinsa ca va avea multi cititori si ii doresc sa asterne de fiecare data ceea ce simte. Multa bafta draga mea prietena. Fie ca vorbele tale sa se transforme in cuvinte   minunate care sa insenineze zilele celor care vor citi. XO XO XO

AlbNegru

În acelaşi oraş monocrom şi opac străzile gem sub ploaia măruntă.Zeci de umbre incolore purtate de aceiaşi oameni încruntaţi cutreieră locurile deja cunoscute.Vitrinele magazinelor îmi dezvăluie reflexia ta printre amprentele micuţe ale mâinilor unui copil.Eşti în spatele meu şi îmi zâmbeşti blând.Te urmăresc cu privirea sedată în timp ce un val de lacrimi sărate îmi inundă bursc ochii.Să fie rezultatul unei minţi bolnave ori oboseala îşi spune în cele din urmă cuvântul? Oricum ar fi mă cuprinde o stare de letargie şi nu mai simt nimic decât o durere dulce amară şi un sentiment acut de dor care mă apasă cu o greutate crescândă cu fiecare zi ce trece.Şi trec toate la fel de inutil forţate de o rutină obositoare.

Cu gesturi nevrotice şi cu doze industriale de cofeină pulsându-mi prin vene,îmi aprind o ultimă ţigară,o ultimă doză de nicotină ce are să îmi creeze regrete mai apoi.Privesc cercurile dense de fum gri purtate de adierile reci ale vântului înconjurându-ţi chipul.Eşti dezamăgit.Ştiu…şi eu sunt.Mă las prinsă în capcana nesiguranţei.O nesiguranţă dictată de o raţiune infectată cu mult prea multe decepţii şi remuşcări.Poate doar singurătatea a devenit duşmanul lucidităţii mele,sursa tuturor incertitudinilor în centrul cărora mă uit adesea,cu o consecvenţă sadică.

Îmi abandonez conştient sufletul într-o dependenţă ce mi-ar putea fi letală,pentru care nu aş accepta nici o terapie,o dependenţă care încet devine parte din mine şi îţi mărturisesc că nu am întâlnit un sentiment mai plăcut.

Te urmăresc inertă în timp ce gălăgia oraşului se pierde în surdină.Ai în ochi acea sclipire ce-mi insuflă o încredere oarbă,chiar dacă mi-am promis că nu o voi mai cunoaşte.Eşti aici şi totuşi la sute de kilometri distanţă,vreau doar să îmi aduci cu tine culorile primare,nimic mai mult iar apoi să îmi forţezi retina să le recunoască.Se pare că sufăr de o formă de discromatopsie sentimentală,care continuă să îmi pună piedici.Poate mi-am desenat viaţa în prea multe nuanţe de gri până acum sau poate eu doar am ţinut mecanic creionul, lăsându-mă ghidată de nişte artişti proşti.Spuneam că potretele de multe ori ies urât color,culoarea le strică,dar întreaga mea existenţă nu are să se rezume niciodată la un simplu portret,nici măcar un peisaj, ci mai degrabă la un tablou abstract,unde culoarea e indispensabilă,doar şti cât urăsc monotonia.Un tablou cu dimensiuni impresionante,în continuă schimbare,tablou căruia nici măcar eu nu îi voi înţelege vreodată imaginea de ansamblu,însă care va fi curând deliciul oricărui critic.

Odată cu cea din urmă fâşie de fum dispare şi reflexia ta,iar ca de fiecare data simt că ai zdruncinat din temeli o parte din mine.Un somn lung,de câteva săptămâni sau poate luni ar fi bine venit acum.M-aş trezi apoi lângă tine,în aşternuturi albe,şifonate,m-ai săruta lacom şi mi-ai spune că am nevoie de tine.

Realitatea anostă îmi şopteşte să îmi reiau zâmbetul arogant,să mă întorc şi să înfrunt pentru încă o zi privirile întrebătoare ale străinilor,în timp ce viitorul îmi strigă cu o voce gravă să nu renunţ la el.Acum ştiu că nu delirez,nu ar fi posibil,prea multe sentimente contradictorii se ciocnesc violent în mine zgâriindu-mi sălbatic orgoliul încă intact,însă care e gata să cedeze în orice moment.În mod paradoxal realizez că e o durere mult prea reală şi frumoasă ca să-mi permită să mă îndoiesc vreodată de ea.

Tânjesc după o cafea tare cu mult zahăr,într-o cafenea întunecată unde pluteşte mirosul de nicotină pe acorduri de jazz, ca mai apoi să-mi las degetele pătate fie de cerneala neagră ce are să îmi respingă gândurile haotice,fie de grafitul care nu le-ar înţelege.

Din nou si din nou

Să o întâlnesc într-un alt el.Un el de care să nu depind nici o clipă,însă care să îmi creeze dependenţă.Cineva capabil să îmi acapareze gândurile din miez de noapte şi întreaga fiinţă ce ascunde un orgoliu de proporţii colosale. Cu fiecare atingere mai mult sau mai puţin întâmplătoare totul ar striga chemistry şi poate atunci aş înţelege rolul clişeelor în care majoritatea se pierd inconştient.

M-aş dărui lui trup şi suflet chiar dacă nu m-ar avea niciodată.Ar fi parte din motivaţia de care acţiunile mele depind şi nu ar încerca din exces de egoism să îmi limiteze orizonturile.Nu aş pleca,aşa cum am plecat de lângă tine,de lângă voi ,pentru că m-aş pierde în labirintul propriilor iluzii,iar toate hărṭile ar fi la el.Tu eşti un film vechi pe care l-am văzut de prea multe ori,căruia îi ştiu începutul,finalul,care nu reuşeşte să mă surprindă nici în cea mai mică măsură.Ţi-am cunoscut scenariul,distribuţia,replicile anoste pe care le repeţi mecanic,poate mult prea devreme ori poate mult prea târziu.

Acum o întâlnesc într-un tip cu vibe regal, bine ancorat în prezent,însă care trăieşte în viitor.Cu o gândire logică,uneori mai logică decât a mea,reuşeşte să îmi indice acea linie de echilibru parcă obligându-mă să o urmez.După fiecare ironie atent plasată mă aştept la o replică la fel de incisivă tocmai atunci când balanţa tinde să se încline în favoarea mea.

Eu aş putea câştiga ori pierde,însă alături de el succesul ar fi garantat în ambele părţi.Poate greşesc zicând ambele părţi,pentru că atunci aş deveni parte din el iar el parte din mine.Acea completare sublimă,egală,finalizată în sentimente reale.

Vântul rece,parcă străin acum îmi usucă cele din urmă lacrimi,ultimele dovezi de slăbiciune.Pete de lumină scaldă cerul crud al dimineţii,iar stelele ascultă ecourile vagi ale bufniţelor alungate de începutul unei noi zile.Din îndepărtare,printre munţii înalţi,astrul incandescent îşi înalţă ezitând coroana ce goneşte întunericul opac care mi-a deşirat regretele.

Ţinând timpul de mână Soarele îmi dezvăluie reflexia în prezent a unei fete cu ochi căprui.Privirea i-a fost răpită de zborul lent al unui avion,pe care îl urmăreşte explorând cerul,îndreptându-se către noi lumi.Chipul îi schiţează un zâmbet larg iar în suflet i s-a înrădăcinat o nouă dorinţă.

Nu mai visez la cireşi înfloriţi în zile de februarie.Nu mai am nevoie de primăveri infinite şi nici nu mai aştept pe cineva care să mă ia de mână şi să îmi spună zâmbind “poṭi fi cine vrei tu să fii”.Poate am învăţat să iubesc ploile şi poate odată voi sta în mijlocul furturnii fără să depind de protecţia cuiva.

Asa e

- Nici nu-mi amintesc de câte ori am renunţat la tot. Cu o ură inexplicabilă şi fără nici un fel de explicaţii am ieşit din vieţile multora, păşind peste promisiuni şi ucigând sentimente deabia născute. Am crezut că am să regret,ba chiar mi-am aşteptat conştiinţa zile,săptămâni,luni la rând să mă contrazică şi să îmi deşire toate argumentele.Am prevăzut până şi nopţi nedormite,tulburate de gânduri întunecate şi lacrimi,însă totul a fost în zadar.
Şi mă întreb dacă sunt o actriţă chiar atât de bună, ori dacă pur şi simplu asta mi-e natura. Îmi îndeplinesc mereu rolul din spatele unei măşti de superficialitate, detaşament, ignoranţă, ca mai apoi după căderea cortinei să rămân singură, încremenită, speriată de propriile-mi gânduri haotice. Actorii nu mint, ei doar au mai multe măşti în spatele cărora se ascund cu măiestrie dar la finalul zilei rămân simpli oameni cu nişte suflete şifonate, călcate în picioare de prea mulţi spectatori.
Nu mai ştiu nici câte mail-uri de rămas bun am lăsat în urmă.Sute de rânduri scrise parcă din obligaţie ori din nevoia de a intensifica durerea,de a-mi anunţa dezinvoltă plecarea.Toate terminate la fel de patetic cu o frază de mult fumată “Greu de uitat şi imposibil de adus înapoi”. Mereu am evitat să mă justific în faţa oricărui iforgothisname şi mereu am evitat să mă implic. Iar acum…

- …iar acum toate conceptele tâmpite ţi-au fost schimbate de acest youllneverforgethisname. Ştiam că paravanul după care te ascunzi e atât de transparent atunci când e privit de cei ca tine.

-Cei ca mine? Paravan?  Eu credeam că sunt nebună.Nu te mai uita aşa cu rânjetul ăla,şti cât mă enervează!

-Şi eu sunt ca tine, poate chiar mai nebună, nu degeaba suntem atât de apropiate. Da, paravan, ca atunci când eşti în neglije. Ce ai de gând să faci? Accepţi dependenţa ? Tocmai tu? Parcă ieri strigai în stânga şi în dreapta că nu îţi place asta, că atunci când tipu’ devine dependent de tine, te sufocă, te constrânge şi pleci fără un cuvânt. Înţeleg că misterul te atrage însă noi, oamenii, prin felul nostru de a fi de multe ori deformăm adevărul. De ruşine ne arătăm lumii altfel. Crezi că îl cunoşti?

-E o dependenţă reciprocă. E diferit, tu nu pricepi. Încă îmi susţin toate afirmaţiile, mereu am să o fac. Când mă cunosc pe mine îl cunosc şi pe el. Parcă eram la fel, sau ai uitat? Eu nu îmi ascund slăbiciunile, defectele şi toate rănile care dor la o adiere de vânt, iar apoi încrederea nu vine doar pe jumătate.

-O să fie greu!

-Deja e greu şi nu e nevoie să ţipi. Nu am nevoie de gratuităţi ori de jumătăţi de măsură ,vreau să trăiesc cu el tot, iar pentru asta sunt dispusă de orice sacrificiu.

-Nu te mai recunosc să ştii! Nici măcar nu îmi pot da seama când a avut loc schimbarea asta, poate e bine venită cine ştie?
[nu mă recunoşti?! Eu tocmai m-am regăsit]